La Leipzig, în Germania, s-a sarbatorit Bach si s-a dezbatut natura frumosului. Artele si stiinta sunt mai apropiate, ca sdoua fete ale aceluiasi "gând", noteaza Fabrizio Michetti în cotidianul italian Il Messaggero.
       Asa cum se întâmpla de peste 100 de ani, si în aceasta primavara orasul german Leipzig a celebrat festivalul consacrat compozitorului Johann Sebastian Bach, care a trait aici timp de aproape 30 de ani si tot aici a compus cea mai mare parte a creatiilor sale. Tema programatica abordata de festival /care s-a desfasurat în perioada 29 aprilie-8 mai/ a fost "Bach si viitorul", propunându-si sa vada influentele pe care opera cantorului Scolii Sfântul Toma D'Aquino, care a inspirat deja generatii întregi de muzicieni, le vor putea avea asupra evolutiilor viitoare ale compozitiei muzicale.
Dar poate ca tocmai în aceste zile, tot la Leipzig, viitorul s-a prezentat în alt mod, în cladirea care, nu departe de sala de concerte, a gazduit Congresul /si el încheiat la 8 mai/ cu titlul "Stiintele neurologice si muzica", promovat de Fundatia Mariana, în comun cu Institutul Max Planck pentru Stiintele Cognitive si Cerebrale din Leipzig si Academy of Sciences din New York.
      Tema relatiilor dintre arta si stiinta creierului nu mai este o curiozitate. Rolul stiintelor neurologice ca punte între stiintele naturale, ce privesc lumea fizica, si cele umane, interesate de natura existentei noastre, începe sa patrunda treptat în convingerile raspândite în lumea în care traim. Cercetatorii creierului încep sa-si puna întrebari, precum cea privind natura frumosului, care, în trecut, pareau permise numai filosofilor sau artistilor.
      Dupa decenii caracterizate de o autentica "schisma" între arta si stiinta, creste dorinta de a explora granita între aceste doua aspecte ale gândirii umane, care în trecut si-au încarnat posibila convietuire în personalitati-simbol precum Leonardo da Vinci. Acesta, nu numai ca a fost pictorul celebrelor creatii Gioconda si Cina cea de Taina, dar a fost si un anatoimist atent si un proiectant de masini ingenioase de zbor si razboi, care urmau sa-si gaseasca realizarea deplina câteva secole mai târziu.
      Nu este întâmplator faptul ca Institutul de Arta Contemporana din Londra doreste sa aiba în prezent un om de stiinta în rândul personalului sau, iar în luna martie prestigioasa revista stiintifica Nature a dedicat un fascicol întreg întâlnirii dintre cultura artei si cea a stiintei, publicând interventii ale unor scriitori, regizori, neurologi, muzicieni.
Chiar muzica pare sa se preteze bine la o astfel de întâlnire. A face muzica consta în secvente precis stabilite de miscari care produc sunete, care folosesc mintea într-o multitudine de experiente, si deci creierul într-o multitudine de functii. Legatura necesara dintre actiune si perceptie ofera chiar în activitatea muzicala o fereastra privilegiata privind organizarea cerebrala a unor comportamente tipice naturii umane. Tehnicile moderne, precum rezonanta magnetica functionala sau tomografia cu emisie de pozitroni, care în timpul desfasurarii unor functii mintale permit identificarea structurilor cerebrale milimetrice implicate, au început sa delimiteze în creierul nostru circuitele neuronale dedicate experientei muzicale.
      Deja în secolul al XIX-lea, hartile desenate fara prea mare precizie de frenologi, adepti ai neuroanatomului Franz Joseph Gall, care stabileau corespondenta între localizarea cerebrala a facultatilor mintale, cea mai mare dezvoltare a regiunilor cerebrale implicate si prezenta unor protuberante evidente în oasele craniene din dreptul lor, au stabilit sediul talentului muzical în creier, de partile laterale ale fruntii.
      Astazi, desi metodele aflate la dipozitia cercetatorilor sunt mult mai precise, problemele care ramân deschise sunt înca numeroase. Prima se refera la relatia dintre limbajul muzicii si cel al cuvintelor, care deja suscita curiozitatea grecilor antici, asa cum s-a amintit la Congresul de la Leipzig, dar si pe cea a lui Charles Darwin, care a lansat ipoteza existentei în istoria evolutiva a omului a unei etape caracterizate de un sistem de comunicare asemanator mai mult muzicii decât limbii vorbite. Altfel spus, se pune întrebarea daca capacitatea muzicala nu ar fi într-un fel o extensie a limbajului si se cauta un raspuns examinând daca si în ce masura procesele cerebrale ale limbajului vorbit sunt comune cu cele ale muzicii. Pâna în zilele de azi, rezultatele acestor cercetari, desi nu finalizate, sunt pline de sugestii. Pare posibil ca acea capacitate de a organiza o serie de cuvinte într-o fraza cu înteles si capacitatea de a organiza o serie de note într-o melodie bine structurata sa implice mecanisme cerebrale analoge.
      În timp ce emisfera stânga a creierului nostru, asa cum se stie, gazduieste sediul proceselor proprii limbii vorbite, emisfera dreapta ar putea avea functia de a asigura procesele cerebrale proprii activitatilor muzicale.
Mai este apoi emotia pe care o genereaza muzica. Toti oamenii au trait sentimentul de liniste, uneori de melancolie, pe care îl induce o muzica lenta si languroasa, sau senzatia de veselie, de vitalitate, chiar de impuls de a te lansa într-un dans atunci când asculti o muzica puternica si ritmata. Rarul dar pe care îl are muzica de a ne putea conduce corpul ar putea avea o baza neurobiologica în activarea unor circuite neuronale ce leaga perceptii de activitatea motorie. Oricum, aceste influente asupra starii noastre de spirit sunt însotite de efecte fiziologice evidente, precum schimbarea ritmului batailor inimii si a frecventei respiratiei. Pâna la emotiile cele mai exaltante, fiorii, pe care o muzica frumoasa îi poate provoca la momentul potrivit. Circuitele cerebrale implicate în experimentarea unei placeri atât de spirituale par sa fie similare celor raspunzatoare de diferite recompense primordiale, precum mâncarea sau un stimul sexual.
Poate ca acesta este un caz în care studiul activitatilor creierului nostru dezvaluie chiar aspectele caracteristice ale naturii umane care, potrivit vechiului "adagio" nu traieste numai cu pâine.